Când nu mai avem un sens în viață: despre durere, pierdere și renașterea psihică

oct. 16, 2025

Există momente în viață în care tot ceea ce părea coerent, propriu nouă, se destramă. În care reperele se dizolvă, iar eul – acel miez organizator al realității noastre interioare – rămâne suspendat între o lume veche care s-a prăbușit și una nouă care încă nu s-a născut și despre care nu avem o certitudine că s-ar mai putea naște. În psihoterapie, aceste momente nu sunt considerate eșecuri ale psihicului, ci spații liminale, tranziții de la o formă de a fi la alta.

Durerea psihică este expresia simbolică a unei rupturi interne – o despărțire între ceea ce era investit emoțional și ceea ce nu mai poate fi. Fie că vorbim despre pierderea unei persoane, a unui rol, a unei iubiri sau a unei iluzii, psihicul este forțat să-și retragă energia investită și să o redistribuie. În termenii lui Freud, este procesul de muncă a doliului – un travaliu lent, inconștient, prin care eul învață să se desprindă de obiectul pierdut și să-și refacă unitatea.

Dar înainte ca sensul să fie reconstruit, el trebuie să fie pierdut.

Căderea în vidul simbolic

Când sensul dispare, subiectul cade într-un vid simbolic. Este o prăbușire în ceea ce Winnicott ar numi spațiul intermediar – acel loc unde nu mai există certitudini, dar unde poate începe jocul transformării. În absența unui sens stabil, eul se confruntă cu propriile sale fragmente: pulsiuni, fantasme, amintiri arhaice, traume neintegrate, gânduri obsesive, coșmaruri nocturne. Durerea devine atunci o voce a inconștientului, o chemare către părțile pierdute ale sinelui.

În acest spațiu al suspendării, psihicul caută simboluri. Acolo unde cuvintele nu mai ajung, inconștientul vorbește prin imagini: vise, acte ratate, simptome, repetiții. Durerea devine o formă de limbaj. Ea cere să fie tradusă, nu eliminată.

Simbolistica durerii

Durerea nu este doar o reacție la pierdere, ci și o tentativă de resemnificare. Ea scoate la suprafață ceea ce fusese îngropat – frici, dorințe, neputințe, fantezii infantile. În acest sens, durerea are o funcție revelatoare: ea readuce la lumină conținuturi pe care le-am pus de-o parte, mai mult sau mai puțin conștient, dorindu-ne să le abandonăm, să scăpăm de ele. Prin reîntoarcerea lor, primim șansa să le reorganizăm în beneficiul nostru.

Simbolic, durerea poate fi văzută ca o muncă de transformare alchimică: materia primă a inconștientului (pulsiunile, doliul, ruina eului ideal) este trecută prin focul conștientizării, pentru a fi transformată într-o formă nouă de sens. Ca în mitul morții și renașterii, subiectul trece printr-o moarte psihică parțială pentru a renaște într-o versiune mai integrată a sinelui.

Din acest motiv, evitarea durerii nu e o soluție. Instinctiv, din teama necunoscutului, omul se va minți pe sine în multe moduri și în multe momente: pentru a n-o trăi. În realitate, durerea este cea care vindecă pentru că ne aduce mai aproape de realitate, forțându-ne să întreprindem acțiuni cu scopul integrării ei.

Pierderea sensului și renașterea din haos

Când omul își pierde sensul, eul intră într-o criză narcisică: idealurile care îl susțineau nu mai pot fi menținute. Această dezinvestire narcisică produce o dezorientare profundă, uneori trăită ca o depresie existențială. Dar în spațiul gol lăsat de sensul vechi, apare posibilitatea unei reconstrucții mai autentice. Pentru asta, e nevoie ca omul să constate că există un spațiu gol și să înceapă să-i exploreze goliciunea, ca atunci când vizitezi o casă fără mobilă: te plimbi prin ea, faci măsurători, începi să cauți modele de piese de mobilier, ca într-o zi, casa ta să fie așa cum îți dorești.

Procesarea durerii implică o regresiune temporară – o întoarcere la straturile primare ale psihicului pentru a regăsi sursa vitalității pierdute. Este o coborâre în inconștient, unde sensul nu este logic, ci simbolic. Din acest contact cu materia brută a vieții interioare se poate naște o nouă formă de sens, nu derivată din idealuri externe, ci dintr-o legătură mai vie cu propriul sine. Perioadele fără un sens aparent, fără un „obiectiv” pentru care „să tragem tare”, sunt etape de reîntoarcere la ceea ce e propriu nouă. În ele există un sens, dar nu unul rațional, public, ci unul intim, personal.

Dincolo de sens – în întâlnirea cu inconștientul

Pentru psihoterapeut, pierderea sensului nu este o patologie de eliminat, ci o criză de transformare. Ea semnalează că structura veche a eului nu mai poate susține expansiunea psihică a subiectului. Spre exemplu, o trădare nu mai poate susține aceeași imagine naivă asupra relațiilor. E nevoie de o lărgire a dimensiunii afective și cognitive, pentru a construi o altă lume a relațiilor cu ceilalți. Ca și visul, criza are o funcție compensatorie: invită la o reorganizare internă. Așa se explică cum ceea ce trăim ne schimbă, ne transformă. Nu mai putem fi la fel, după anumite experiențe.

Astfel, procesarea durerii devine o muncă de traducere a inconștientului în conștiință, o traversare a haosului interior până când simbolurile se rearanjează. Când această muncă este dusă până la capăt, sensul nu mai este căutat în afara sinelui, ci devine o expresie a coerenței interne regăsite sau simplu, ești bine cu tine.

Durerea, atunci, își încheie funcția simbolică. Ea a fost limbajul prin care psihicul a reușit să se rescrie.

Kassandra Popa

Kassandra Popa

Psihoterapeut

Scriu pentru oameni care vor să înțeleagă și să schimbe lucruri pentru ei.